VLC Ultra 2014

In perioada 26-27 iulie, s-a desfasurat prima editie a VLC Mountain Sports. Evenimentul s-a desfasurat in zona Ciungetu – Valea Latoritei – Vidra si a inclus competitii de alergare si bicicleta. La alergare, traseele au fost: VLC UtraTrail Petrimanu (56 km, 2850m D+), VLC TrailRun Latorita (21 km, 1350m D+) si VLC TrailRun Ciungetu (10 km, 650m D+), iar la bicicleta: VLC Mountainbike Galbenu Epic (70 km, 3580m D+) si VLC Mountainbike Ciungetu Standard (40 km, 1664m D+).

Pentru mine reprezenta o noua ocazie sa particip la un concurs in apropierea locurilor natale si mai ales intr-o zona mai putin explorata. In plus, m-am inscris la traseul Petrimanu pentru a ma putea bucura mai mult si era al doilea ultramaraton dupa 7500 care se desfasurase cu o saptamana inainte.

Am plecat sambata seara din Bucuresti impreuna cu Vlad si Roxana (care erau si ei inscrisi), Irina si Lavinia (care urmau sa ne faca galerie). Am ajuns noaptea in Rimnicu Vilcea, unde am stat la parintii mei. Somnul a fost destul de scurt si fragmentat, iar dimineata a venit foarte repede.

Pe jumatate adormiti, am plecat impreuna cu Vlad si Roxana catre zona de start care era la Ciungetu. Am ajuns cu cateva minute inainte de inceputul cursei de ultra, ne-am luat pachetele si ne-am pregatit rapid de pornire. Roxana mai avea 2 ore pana la startul cursei de 10 km.

La traseul Petrimanu, am fost 9 participanti. Ne-am mentinut grupati pe prima portiune din cursa, dupa care s-au creat mici distante intre noi. Dupa cativa kilometri, ma simteam destul de bine si am marit ritmul. Am ajuns rapid in frunte si m-am mentinut pana am ajuns la o panta foarte bine marcata care urca abrupt prin padure.

Cand au ajuns si ceilalti colegi in zona, mi-au strigat ca traseul este pe drumul forestier, iar eu le-am raspuns ca prin padure erau multe marcaje (ulterior, aveam sa aflu ca o luasem pe traseul de 10 km). Am acceptat totusi sa ma intorc si am continuat mai relaxat, ramanand in spate impreuna cu Dinu. Stiam ca era o cursa lunga si era intelept sa ne gestionam resursele de energie.

Ne-am mai abatut o data de la drum la alte marcaje, dupa care am avansat fara peripetii pana la primele doua puncte de alimentare. Dupa o portiune lunga de urcare de la start, am ajuns intr-o zona de coborare prin namoalele din padure, dupa care urcarea a continuat pana la punctul de maxima altitudine de pe traseu.

A fost un moment de relaxare in care am admirat peisajul minunat si am facut cateva poze. Dinu a pus una chiar pe Facebook, deoarece eram intr-o zona cu semnal bun. Mai departe, am avut o zona de creasta prielnica pentru alergare.

Am avut ocazia sa ne mai dezmortim picioarele si ne simteam foarte bine. Ne-am bucurat de privelistile superbe, vremea placuta si alergarea lejera. Dupa un timp, ne-am dat seama ca parcursesem cam jumatate din traseu si trebuia sa coboram catre Lacul Petrimanu. Drumul insa continua pe creasta si ne apropiam de telescaun.

Am verificat harta, am cercetat din nou imprejurimile si am vazut ca benzile erau tot inainte. La un moment dat, am vazut bradul impodobit din descriere si traseul incepea sa coboare. In zona, am intalnit si un cioban pe care l-am intrebat incotro e Lacul Petrimanu. El ne-a confirmat ca suntem in directia buna si ca mai trecusera de cateva zeci de minute alti doi alergatori pe-acolo.

Dupa putin timp, ne-am intalnit cu Vlad si Levente care urcau inspre noi, convinsi ca era traseul gresit. Am pus cap la cap informatiile pe care le aveam si ne-am hotarat sa continuam coborarea impreuna. Cand am gasit o placuta pe care scria “VLC MTB”, ne-am convins ca eram pe alt traseu. Intr-un final, am ajuns in vale si dupa ce am traversat un rau, ne-am indreptat spre lacul din apropiere.

Am cautat alte marcaje si am consultat din nou harta pentru a gasi traseul catre al treilea punct de alimentare. Dupa mai multe negocieri, am decis sa o luam printr-un petec de padure si am ajuns la drumul judetean. Vremea care fusese foarte prietenoasa cu noi pana atunci, ne-a oferit o ploaie racoritoare.

Pe drum, am intalnit un grup de turisti pe care i-am intrebat de masa de alimentare si ne-au raspuns ca era la cativa kilometri in directia noastra de mers. A fost un moment de relaxare si de recunostinta ca aproape regasisem traseul. Am ajuns la intersectia care era foarte bine marcata si semnalizata unde ar fi trebuit sa fie voluntarii, numai ca nu mai era nimeni acolo.

Am mai avansat pe drum urmarind marcajele pentru a identifica pe unde venea traseul oficial si cu speranta sa gasim totusi punctul de alimentare. Am gasit doar o mica asezare unde un localnic ne-a comunicat ca suntem cautati de salvamontisti si ne-a confirmat directia in care urma sa continuam.

De-acolo, Levente a ramas pe drumul ce ducea direct la Ciungetu, in timp ce noi am inceput urcarea spre Curmatura Oltetului. Apoi au inceput provocarile serioase: mai multe reprize de ploaie, gasirea de apa potabila, rationalizarea alimentelor pe care le aveam si gestionarea resurselor de energie pentru distanta ramasa.

La finalul urcarii, am intalnit o noua rascruce unde era o masina de teren, o lada, o harta cu traseul nostru, doua sticle de apa si o sageata din pietre care ne indica directia incotro sa mergem. La scurt timp, ne-am intalnit si cu salvamontistii care ne lasasera indiciile, am facut cateva poze si i-am anuntat pe cei din tabara de baza unde suntem.

Traseul continua pe creasta si ne indreptam spre un nor negru de furtuna. Aproape de varful Negoveanu, am vazut un curcubeu care ne indica si directia in care sa mergem, semn ca Dumnezeu era cu noi. Ne-am grabit putin sa ajungem in padure pe drumul ce cobora spre Saua Gropita.

La a doua stana pe care urma sa o intalnim, am aflat ca eram asteptati de Claudia si un grup de voluntari. Ritmul de deplasare ni se redusese simtitor pe masura ce avansam pe traseul pe care alternau urcari si coborari. Intalnirea de la stana a fost un moment de revigorare. Claudia si voluntarii ne-au oferit mancare si apa. Am primit informatii despre ultima parte si ne-au acompaniat pana la sosire.

Coborarea prin namoale a fost foarte solicitanta, iar ultimii kilometri i-am parcurs pe un drum pe care am fost insotiti de mai multe masini. Sosirea a fost de poveste, cu multe incurajari din partea celor care ne asteptau de ore bune.

Am fost rasplatiti cu medalii si felicitari si am primit apa si mancare din abundenta. Eram fericiti ca ajunsesem cu bine pana la capat si am aflat ca parcursesem mai bine de 80 km (adica o distanta clasica de ultra, echivalentul a 50 mile) cu peste 3000m D+ in 13:47.

La ultramaraton, castigatorii au fost Cristian Negrea si Lauretiu Georgescu la egalitate cu 7:56, la semimaraton, George Enescu cu 2:27 la masculin si Sinela Viezuran cu 3:09 la feminin, iar la cursa de 10 km, Emanuel Trandadfir cu 0:57 la masculin si Ioana Silnic cu 1:41 la feminin.

O surpriza foarte placuta pe care ne-au facut-o organizatorii a fost sa creeze o noua categorie de ultra denumita cu initialele noastre si sa ne ofere diplome personalizate cu locul I pentru fiecare.

Dupa ce ne-am mai recuperat, ne-am intors in Rimnicu Vilcea pentru o binemeritata noapte de odihna. Pe drum si la destinatie, am mai depanat amintiri si impresii din cursa minunata pe care o parcursesem.

A doua zi, am revenit la Ciungetu pentru a vizita hidrocentrala si am asistat si la o parte din finalul probei de biciclete. La intoarcere, am trecut pe la Manastirea Cozia si Schitul Ostrov, am facut un popas la Dedulesti si seara am ajuns in Bucuresti. Eram multumiti si recunoscatori pentru ca am incheiat cu bine o noua aventura.