EcoMarathon 2014

Sambata, 10 mai, s-a desfasurat a cincea editie a EcoMarathon. Evenimentul a fost organizat in Moieciu de Sus de Centrul de Ecologie Montana si a reunit peste 1000 de alergatori.

Competitia a inclus 3 probe: Maraton (aproximativ 42 km, 2300m D+, 9h timp limita), Cros (aproximativ 14 km, 600m D+) si cursa copiilor. Traseul de la maraton a fost format din 3 bucle, iar cei de la cros au avut de parcurs prima dintre ele.

Pentru mine, a fost al saselea maraton si primul montan. Profilul era mai mult de deal, valurit, cu multe schimbari de panta, ceea ce nu era tocmai pe gustul meu. Mie imi plac urcarile si coborarile lungi si abrupte (preferata ramane pana acum partia Sorica de la Azuga Trail Race).

Nu ma atrageau prea multe la aceasta cursa; poate doar ca era inca o ocazie sa alerg impreuna cu Vlad, sa ma reintalnesc cu numerosi prieteni si sa ma antrenez pentru Apuseni (unii dintre muntii mei de suflet).

Un proverb spune: “la pomul laudat sa nu te duci cu sacul”. Eu nu m-am dus nici macar cu plasa. Voiam doar sa alerg, sa am un antrenament si un test bun si o alergare relaxata sub 5 ore. Si cum socoteala de acasa nu se prea potriveste cu cea de pe traseu, ceea ce nu stiam dinainte era ca o sa am parte de o cursa de cosmar.

Aventura a inceput dupa traditie la baza de cantonament de la Buftea. De aceasta data am avut un motiv in plus de sarbatoare: ziua mamei lui Vlad. Plecarea a fost dis-de-dimineata si am ajuns la intrarea in Moieciu cu mai putin de o ora inainte de start.

Incalzirea ne-am facut-o printr-o alergare de aproape 5 km in 3 parti: de la masina pana la ridicarea pachetelor, inapoi la masina si apoi la start. Am sarit gardul si am intrat in zona corespunzatoare obiectivului nostru: 4-5 ore. Nu ma simteam prea bine fizic si psihic, asa ca urma sa alerg cu sufletul.

Prima portiune in usoara urcare a trecut repede si placut. La trecerea peste podetul de lemn, am observat ca eram destul de in spate si pe urcarea pana “La Mandru” am intalnit si prima provocare: Marsul Pinguinilor. Se mergea ca in drumetie, in sir indian, cu un ritm lent. Initial, am ramas calm in pluton, dupa care am inceput sa accelerez si am depasit zeci de colegi pe portiunile care permiteau.

Apoi a inceput “distractia” prin balti si noroi. Pe la jumatatea primei bucle am intrat cu piciorul drept in apa pana la genunchi. N-am reusit sa prind niciun peste, dar am avut suficienta apa pentru cativa kilometri buni.

Principalele provocari se anuntau coborarile, mai ales din cauza noroiului foarte alunecos. Se spune ca e bine sa inveti din experienta altora si asta am facut si eu dupa accidentele de la Semimaraton Brasov. Pe ultima parte a primei bucle, am simtit cum emisfera dreapta din creier a preluat controlul si a activat instinctul de supravietuire.

Daca pana atunci alergasem impreuna cu Vlad (eu inainte pe urcari, el pe coborari), incepuse sa se departeze vazand cu ochii. Mare mi-a fost surprinderea cand am trecut prin poarta de cronometrare cu un timp de 1:30, adica in grafic pentru obiectivul de sub 5 ore.

M-am alimentat corespunzator si am pornit increzator in bucla a doua. A inceput cu o urcare solicitanta prin noroi, dupa care traseul era ceva mai uscat. A fost o buna oportunitate de accelerare si am inceput rapid sa recuperez teren si pozitii.

Dupa cativa kilometri, l-am prins si pe Vlad, am schimbat cateva cuvinte si am continuat cu viteza. Mi-a strigat ca am un ritm prea rapid, iar eu i-am raspuns ca iau ceva avans pentru ca oricum ma prinde pe coborare, ceea ce s-a si intamplat.

Am ajuns impreuna la Cheile Gradistei unde am alimentat din nou corespunzator si am luat cate un pliculet de zinc. Stiam ca urma o urcare solicitanta, ne-am luat inima in dinti si am pornit la deal. Ne-am descurcat surprinzator de bine si am depasit multi colegi.

Dupa urmatorul punct de alimentare, am inceput sa ma resimt mental, ceea ce s-a manifestat initial printr-o usoara durere de cap. Cu cat inaintam pe traseul noroios, crestea in intensitate. Ultima coborare, in care piciorul se afunda pana la genunchi in namol si il scoteam cu jumatate de kilogram de noroi, a pus capac.

Am simtit o scindare intre emisfera dreapta care isi dorea siguranta si cea dreapta care isi dorea actiunea. A fost momentul cand am cedat psihic si am coborat ca betivii, tinandu-ma de fiecare gard pe care il gaseam si ocolind noroiul pe cat posibil.

Ritmul de coborare era mult mai incet de cat cel pe care il avusesem pe urcari. Am fost cuprins de o stare de neputinta si mi-am dat seama intr-o mica masura ce inseamna sa vrei sa alergi si sa nu poti, iar cursa de la Wings For Life din urma cu o saptamana capata un sens mai profund.

Am incercat mai multe strategii de recuperare mentala, care n-au functionat. Aveam noroi pana si pe creier si rotitele nu se mai invarteau. Am lovit zidul maratonistilor din plin. Sau el m-a lovit pe mine? Cert este ca a fost o ciocnire dureroasa. Minutele pe care le-am parcurs pana la asfalt mi s-au parut ore interminabile si m-am gandit ca imi voi incheia cursa dupa doar doua bucle.

La punctul de alimentare am intalnit-o pe Carmen, care avea sa fie unul din ingerii mei salvatori. In primul rand, m-a felicitat pentru parcurs, ceea ce m-a surprins si mi-a distras atentia de la modul in care ma simteam. M-am gandit ca eram mult in afara obiectivului, dar oare cu cat si oare am sanse sa recuperez?

N-am avut timp sa-mi pun prea multe intrebari ca a inceput sa-mi prezinte in amanunt ultima bucla si sa-mi ofere sfaturi cum s-o abordez. Emisfera stanga incepuse sa-si revina si cu o voce stinsa imi spunea ca as putea sa recuperez, imi tot repeta ca urcarea catre Poiana Gutanu poate fi salvarea si ma poate ajuta sa-mi revin.

Stiam ca sunt 5 km pana acolo si m-am trezit alergand. Am trecut prin punctul de cronometrare si am auzit 3:27, ceea ce insemna cu 12 minute mai mult decat planul. Bucla a inceput cu o urcare noroioasa care a reprezentat iadul.

Am cautat din nou sa ocolesc zonele cu namol si in anumite zone mergeam doar pe partea exterioara a incaltarilor. Cand am ajuns la punctul de “La Bisericuta” eram hotarat sa abandonez, ceea ce le-am spus si voluntarilor de acolo si i-am intrebat daca era ultimul punct de alimentare.

O voluntara a fost al doilea inger salvator si mi-a zis ca mai este unul chiar la baza urcarii catre Poiana Gutanu, ca au mai multa mancare si sa ma duc pana acolo. I-am urmat sfatul si am pornit abia pasind, fiind depasit de multi colegi.

Nu-mi pasa daca abandonam sau continuam. Consideram ca incheiasem cursa cu mult timp in urma. Auzeam doua voci care imi strigau din ce in ce mai tare: Henry Ford (“Si daca crezi ca poti, si daca crezi ca nu poti, atunci ai dreptate”) si Winston Churchill (“Niciodata, niciodata, dar niciodata, sa nu renunti”). Pur si simplu nu le bagam in seama. Eram impacat cu faptul ca dadusem maximum, ba chiar mai mult decat atat.

Cand am ajuns la masa cu bunatati, am combinat doua pahare de cola si apa, am mancat ce am apucat si am mai luat un pliculet de zinc. Parea un loc bun in care sa ma opresc si sa-i incurajez pe ceilalti curajosi care ajungeau acolo. Numai ca nu mai venea nimeni si ma intrebam unde sunt. Intre timp am urcat putin sa gasesc un loc ce putea sa semene cu o toaleta ecologica. Dupa ce m-am eliberat, la cativa pasi am simtit o energie puternica si m-am intalnit cu “Spiritul Muntilor”.

Vorbind cu el, ma simteam din ce in ce mai bine si nici nu mi-am dat seama cand incepusem sa urcam. Traseul era pe placul meu, cu pietre si radacini care formau un fel de trepte si ma simteam ca la Sky Run. Urcam din ce in ce mai repede si mare mi-a fost uimirea ca am depasit cativa colegi care plecasera de la punctul de alimentare cand eu ajungeam, deci aveau minute bune avans.

Am ajuns in varf parca in cateva secunde si ma simteam renascut precum pasarea Phoenix. Debordam de energie si am rupt-o la goana cu gandul ca as putea termina totusi sub 6 ore. Traseul era mai prietenos si chiar m-am bucurat din plin de portiunea din padure.

Acolo m-am intalnit cu “Spiritul Padurii” care m-a intampinat cu caldura. In timp ce discutam, am avut parte si de prima experienta extracorporala. Practic, mi-am vazut corpul cum alerga la cativa metri in fata.

Dupa ce am iesit din padure, m-am intalnit cu Radu, care dupa ce mi-a facut o poza, mi-a spus sa fiu atent. Stiam ca sunt aproape de final, iar coborarea era una in sfarsit pe placul meu. Am prins viteza pana am dat de un paraias care trecea exact pe poteca. M-am tinut de copaci sa-l ocolesc si auzeam deja zarva de la sosire.

Am trecut si ultimul podet si am prins viteza cand am simtit asfaltul sub picioare. Vlad, care terminase de minute bune, a alergat pe ultimii zeci de metri alaturi de mine, dupa care Fane mi-a facut semn sa intru pe poarta catre sosire.

Am fost din nou surprins cand am vazut cronometrul care arata 5:19. Mi-am oprit si ceasul care arata la fel. Atunci mi-am zis ca n-a fost o cursa chiar asa dezastruoasa, iar acea voce marunta de la inceputul buclei 3 chiar avea dreptate si puteam sa termin sub 5 ore (desigur, in conditii mai bune).

A fost de departe cel mai lung timp petrecut intr-o cursa si ar fi mult spus sa o numesc alergare, pentru ca a fost mai degraba o drumetie. Cel mai important este ca am terminat teafar si nevatamat si le multumesc lui Dumnezeu, ingerilor, spiritelor, voluntarilor si sustinatorilor care au creat o atmosfera plina de energie.

Dupa ce mi-am revenit, am mancat o portie de paste si am mai ramas cateva zeci de minute langa sosire pentru a intampina si incuraja colegii care incheiau maratonul. Castigatorii au fost George Buta la masculin cu 3:35 si Emanuela Brizio la feminin cu 4:13. Eu m-am clasat pe locul 116 la general si 80 in categoria masculin 23-39 ani.

In cateva cuvinte, cursa poate fi rezumata astfel: namol, balti, noroi, asflalt (de 3 ori). Pentru un astfel de traseu, echipamentul potrivit ar putea include: cizme de cauciuc, barca, sac de plastic, franghii, scripeti, parapanta, colac, etc.

Pentru mine, multe au fost pe invers. Mentalul, aliatul meu de nadejde, mi-a dat cele mai multe batai de cap, iar coborarile (principalul punct forte) au fost mai incete decat urcarile. In plus, am trait un amestec de emotii, valuri succesive de agonie si extaz.

Se spune ca o experienta te poate face fericit sau intelept; fericit nu eram sigur, iar partea cu intelepciunea o s-o verific la urmatoarele competitii. Am avut multe lectii de invatat si a fost o buna oportunitate pentru acceptare, reflectie si autodescoperire.

Poate ma voi intoarce la un moment dat sa-mi iau revansa si poate traseul va avea 4 bucle pentru a forma un trifoi norocos. Pana atunci, urmatoarele maratoane la care particip sunt Apuseni si Hercules.