Un covor de frunze argintii
Mi se-asterne-n fata;
In piept simt disperarea inimii
Care-a renuntat la viata.
Copacii plang si ei,
Simtind a mea durere;
Parc-as fi-ntr-o cusca cu lei,
Lipsit de orice putere.
Zadarnic strig dup-ajutor,
Ca nu-i nimeni sa m-auda…
Vantul trece vajaietor
Si ploaia pamantul negru-l uda.
Cu mainile goale rascolesc
Namolul jilav de sub mine;
Sa sap o groapa ma chinuiesc,
Sa-mi dorm somnul de-o vecie.
Ma-ntind usor pe spate,
Cu mainile incrucisate;
Inchid ochii pe-o apriga furtuna
Si ma-ntorc in vesnica natura.
Aceasta poezie am scris-o pe 13 octombrie 2005.
Eheu, noi cantam prin studentie despre calul lui Fat Frumos:
Jar mananca,
Nu bea apa,
Si cu vodca se adapa..
Da’ sa stii ca mi s-a facut somn.. Utila poezia..
Carmin soare si sters
Pateaza amurgul violet
Si umple din strofa un vers
Si-acum a adormit complet.
Sânt singura printre morminte,
Din nou, astept noaptea sa vina…
Învalita-n funebre-mi vesminte,
Prin ochi rasare-o luna plina…
Si sfâsie din ea o cioara
-se chinuie-ntunericul ca s-o alunge-
Sa poat’ sa-mi zica luna iara:
“Copila, … sterge-te de sânge!…”
Si mi se îndoaie slab genuchiul,
Cazând cu capul peste-o cruce
Si-acesta-mi fu veninul
Si trupul sa se culce…
Îl astepta demult, în fata crucii, un cavou
Cu usa-i poarta catre Sideral…
Se mai aude-acum un “craa…!” – ecou…
E doar o fresca cu momentul sepulcral.
FRESCA ÎNHUMARII [20 FEB 2006]
It is just exactly as you said.